Armand's Story

mihaeladm a scris:

armand a scris:Avand in vedere ca povestea mea a inceput pe alt forum si poate aici sunt persoane care vor citi acest topic, m-am gandit ca e mai bine sa spun, pe scurt, ce turnura a luat viata mea....din 28 februarie 2008....
Pe atunci....inca nu implinisem 34 de ani.....Pot spune ca viata mea pana la acel moment a fost de vis....obisnuiam sa spun ca daca as muri maine, nu as avea ce sa regret, pentru ca am avut noroc in viata si am trait-o maxim....Bineinteles, asta pana sa apara fetitele mele dragi! Atunci mi-am dat seama ce viata goala si fara sens am avut pana atunci. Pot spune ca am fost toata viata un om cat se poate de rational, cumpatat, am facut sport de performanta in tinerete....si am continuat pana cand am aflat de boala......Am fost mereu atent la ce mananc, am tinut cure de slabire :).....Nu beau si nu fumez.....am fost obisnuit sa imi fac analize complete anual(uneori chiar de doua ori).....Si de cand am stiut ca voi deveni tata, am devenit si mai matur, sa spunem....am devenit excesiv de atent si la condus chiar...Si cu toate astea......
Fetele s-au nascut pe 27 decembrie 2006 si atunci am stiut ca sunt implinit. Am stiut ca am tot ce mi-am dorit de la viata....chiar tot! Eram implinit.
Stiu ca in fiecare dimineata ma trezeam cu emotii in stomac, de bucurie ca am doua fetite....
Primele luni a fost infern, noroc cu socrii mei care ne-au ajutat fabulos. Asta pana la 5 luni, moment in care am hotarat ca ne putem descurca singuri.
Sunt innebunit dupa mare....tot timpul am fost fascinat de tot ce inseamna marea......asa ca prima vara a fetelor a fost de vis.....imi aduceam puii la mare.....de atunci am si o poza preferata....nici nu aveti idee ce fericit si mandru de fetitele mele eram atunci!(cea de la inceput)
ideea este ca ce am aflat in februarie 2008....a fost ceva terifiant, inceputul unui cosmar care sper sa se termine curand : cancer limfatic. Mai exact limfom.
Tratamentul l-am inceput in Romania.....despre aspectul asta am scris pe celalalt forum si pe blogul meu.....ideea este ca la sfarsitul verii, in 2008, eram in pragul sinuciderii si asteptam cu groaza sa vad unde incep alta etapa de tratament, pentru ca altfel, acum pot spune cu tarie...eram mort astazi! In disperarea mea, am citi pe interner enorm de mult despre boala mea.....si aici ma refer la studii de specialitate ale multor clinici din lume....Asa am ajuns la concluzia ca trebuie sa plec afara, daca vreau sa traiesc....Am fost in Israel, la cel mai mare spital al lor, unde am avut o experienta teribila(de fapt cea care a declansat caderea mea psihica), in Spania, la Barcelona si in Italia, la Milano.
In final a fost sa fie Barcelona, si nu pot spune decat ca Dumnezeu m-a ajutat, pt ca cei de aici sunt considerati printre cei mai buni. Si tot ce mi s-a intamplat pana acum....parca au fost puse cu mana...(mai trebuie sa ma vindec....)
Am venit aici in august 2008....si de la sf lui octombrie mi-am adus si fetitele aici....pana sa le aduc, a fost ingrozitor pentru mine, sa le stiu departe de mine, si mai ales, stiind ca poate nu le voi mai vedea niciodata.
Tratamentul nu a functionat bine la inceput, din contra, in decembrie 2008 eram mai rau decat venisem....De atunci a fost o cursa contracronometru...tipul de boala pe care am avut-o(pt ca asa trebuie sa fie acum....adica nu o mai am) este foarte rara in lume, si in plus, extrem de agresiva! Din momentul in care ar fi scapat-o de sub control....maimult de 2-3 luni nu aveam de trait!
Din fericire....autotransplantul de celule stem a facut minuni, a redus tumoarea foarte mult, si mai ales activitatea tumorii a fost redus-o f mult...astfel incat radioterapia pe care am terminat-o acum o saptamana trebuie sa fii ars ce mai ramasese acolo. Tumoarea a fost foarte mare...situata in zona pieptului. de fapt ganglionii de acolo au crescut foarte mult.
In mare...cam asta traiesc de un timp care mie mi se pare o eternitate....simt ca am imbatranit foarte mult...Gandul disparitiei in primul rand, apoi faptul ca acum am 35 de ani.....si mai ales fetitele mele dragi.....totul a dus la un chin psihic de nedescris, inuman.
De ce am ales sa scriu despre ce traiesc? Pentru ca ma gandeam ca dispar, ca vreau sa citeasca si altii si sa inteleaga ceva din povestea asta. Am crezut ca am timp sa fac multe, insa timpul nu tine cont de ce vrem noi. Niciodata!
Asa ca :
Dati-i bice si faceti tot ce doriti ASTAZI, nu asteptati ziua de maine....ea s-ar putea sa nu mai vina!....
Eu cu siguranta asa voi trai restul de timp pe care il am! Si mai am ceva...pana la 80 de ani...:)

Dumnezeu sa-l ierte!!

50.iris2307 a scris:

50.iris2307 a scris: ..LACRIMI SI PENTRU TINE , ALIN ARMAND ,